Dupa o sambata pe tusa in care am fost nevoiti sa ne ocupam de treburi casnice, ne-am pornit azi spre partii, mai precis avand destinatia Suior. Am zis ca merita incercat, ca pana acum 3 weekend-uri plus o nocturna ne-am invartit doar pe la Cavnic. A fost o incercare care initial am considerat-o un esec major dar s-a transformat intr-o aventura as putea zice placuta.

Pe drum incolo ziua se arata promitatoare. In oras plouase dimineata dar se oprise pana ne-am urnit noi si avand in vedere ca era un strat de zapada de cativa centimetri chiar si in Baia Mare, am mers sperand la o partie OK. Cum era de asteptat, cum ne apropiam, adica incepand din partea de sus a Baii Sprii, stratul de zapada devenea din ce in ce mai considerabil. Dupa ce am serpuit catva timp pe drumul a carei calitate a devenit ireprosabila aproximativ de la inceputul toamnei am ajuns la Suior, adica aproape de Suior, caci un angajat de-al complexului / partiei ne-a indicat sa parcam pe marginea drumului cu o curba inainte de zona de acces. Am remarcat ulterior ca cele cateva parcari de marime considerabila erau arhipline. Lumea venise la schi cu mic cu mare.

Era putin trecut de ora amiezii si dupa ce ne-am “echipat” cu o chestie d-aia magnetica cu cate o urcare de test pe ea (in schimbul a 5 RON urcarea plus buletinul lasat drept garantie), am dat de randul de la telescaun. Care era masiv. A trebuit sa asteptam aproximativ 10 minute pana sa ne stim asezati pe scaun si in acest rastimp am putut “admira” zona de sosire a partiei Suior care nu arata tocmai roz, fiind cam noroioasa si-n unele zone se intrezarindu-se pietrele descoperite. De pe telescaun, in momentul in care am iesit din padure am vazut ca in zona superioara partia era OK. Zapada era destula si era bine aranjata, zonele maro aratandu-se doar in locurile abrupte.

Ajunsi sus primul lucru facut a fost sa facem un stop in WC-ul din cabana de la capatul telescaunului, un mare plus al acestei partii fata de cea de la Roata (Cavnic) unde WC-urile sunt practic inexistente. Apoi am baut un energizant pe terasa, benoclandu-ne la partia Moski despre care am prins un fragment de conversatie de la unul din grupurile alaturate: “oare voi trai eu ziua cand voi vedea Mogosa aranjata?” Aceasi intrebare mi-o pun si eu, avand in vedere ca partia Moski / Mogosa ramane peste iarna aproximativ cum a lasat-o Cel de Sus. Hopuri peste hopuri rezultand in cazaturi peste cazaturi pentru cei ce nu practica sporturile de iarna de cel putin 5 decenii si nu se jura ca Moski e cea mai tare chestie de pe Pamant de la painea feliata incoace. In concluzie: nu mersi, nu servim.

Dupa scurta pauza initiala ne-am pus placile in picioare si ne-am dat drumul pe partia numarul unu, cea mai veche, cea care se desfasoara pe sub telescaunul Suior. Voi incerca s-o descriu: pornire – foarte putin inclinat – mai inclinat – o zona considerabila de partie numa’ buna – PERETE! – drept! – sosire. Antepenultima si penultima portiune le-am considerat intotdeauna marea problema a Suiorului si de trei ani de cand s-a inaugurat partia nu s-a facut nimic in acest sens. Peretele e un perete, o zona abrupta care mereu devine dezgolita de zapada si mereu lasa suveniruri nedorite pe echipamentul schiorilor / placarilor. Si de data asta erau pietre garla si e nasoala rau senzatia cand auzi cate un scrasnet sanatos de sub talpi si sti ca tocmai ti-a mai aparut o zgarietura pe placa / ski-ul pe care ai dat bani seriosi. Tot ceea ce sper e ca atunci cand vor termina lacul de acumulare si vor pune in functiune tunurile de zapada promise de doi ani (?), asta va fi prima zona care va fi ninsa artificial. Ca are nevoie. Disperata! Dupa acest perete urmeaza o zona dreapta care e un alt nemesis de-al placarilor, in sensul ca daca nu te lansezi cu o viteza dementa de pe perete nu ai cum sa treci fara sa-ti dai placa jos sau fara sa faci acele comice miscari de rama…

Ne-am mai incarcat cate o urcare si cea de-a doua tura am facut-o pe cea de-a doua partie, cea inaugurata anul trecut care voi incerca din nou s-o descriu: start – muuulta partie numa’ buna – o jumate de PERETE! – drept! – sosire. Aceasta partie se conecteaza la cea descrisa mai inainte de la jumatea peretelui dar inainte de asta are o calitate net superioara fata de prima. Cel putin din punctul de vedere al unui snowboarder. De ajuns sa spun ca indata ce am fost jos, cu toate ca incepuse sa ploua destul de serios in timp ce urcam a doua oara, am mai luat rapid 2 urcari de persoana. Daca-i bal, bal sa fie, chiar daca e bal pe ploaie. Mai ales ca multi abandonasera in fata precipitatiilor si randul de la telescaun devenise insignifiant.

A mai plouat in timpul celei de-a treia urcari, destul insa cat sa ne patrunda prin echipament. Dar ce conteaza asta cand ai ceai cald la termos si te incalzesti de-a binelea in timp ce te dai. Si in timp ce transpiri pe perete luandu-ti adio de straturi din pretiosul echipament. Scuze ca ma repet, dar chiar imi displace mult de tot acea zona.

Ce-a de-a treia partie, ce-a inaugurata anul asta nu am testat-o inca. De fapt nici nu stiu sigur daca a fost inaugurata, cu toate ca am vazut cateva urme pe ea, nu ne-am incumetat s-o testam. Ceva de stiut despre aceasta noua partie, un lucru constatat toamna in timp ce culegeam ciuperci de pe margine: daca celelalte doua partii contin un perete, aceasta contine un mega perete. E ceva incredibil cum arata zona de dinainte de partea dreapta. Abrupt e putin zis. Probabil ar fi o idee buna sa se distribuie parasute…

Am facut asadar 4 ture in total, dintre care in mod paradoxal cele mai reusite au fost cele in timpul carora ploua / dadea cu lapovita. Ud leoarca, ochii mijiti, ochelari stersi din 100 in 100 de metri, adrenalina la maxim. Abia ajuns acasa am apreciat cu adevarat luxul unor banale haine uscate.